Everything About Japan


 
AcasaPortalGalerieCalendarFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Distribuiti | 
 

 Povesti japoneze

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Hanami
Ninja
Ninja


Numarul mesajelor : 83
Varsta : 46
Localizare : Moldova
Data de inscriere : 24/03/2011

MesajSubiect: Povesti japoneze   Vin Mar 25, 2011 9:34 pm

Imi amintesc cu placere de o carte cu povesti japoneze ce mi-o cumparase mama, avea pe ea o frumoasa japoneza imbracata in costum traditional in culori vii! Unele povesti le mai tin si acum minte! Din intamplare am dat peste ele si sper sa nu inoportunez cu nimic daca voi posta aici cite ceva.
Va multumesc!

Povestea spiridusilor cu nasuri lungi În pădurile bătrâne și întunecoase din munții înalți ai Japoniei trăiau odată doi spiriduși cu nasuri lungi. Se deosebeau între ei doar prin culoarea nasului: unul avea nasul albastru, iar celălalt, roșu. Amândoi erau foarte mândri și tare se mai făleau cu nasurile lor, pentru că puteau să și le lungească atât cât voiau, ajungând cu vârfurile lor dincolo de munți, în cealaltă parte a țării. Se certau mereu, pretinzând fiecare că nasul lui este cel mai frumos și mai lung.

Într-o zi, în timp ce se odihnea pe vârful unui munte, spiridușul cu nasul albastru simți un miros foarte plăcut venind de undeva de departe, tocmai din câmpia de dincolo de munți. „Miroase așa de frumos! Ce-o fi?" își zise el.
Ademenit de miros, începu îndată să-și lungească nasul din ce în ce mai mult, în căutarea aromei. Și nasul se lungi, se lungi, trecu peste șapte munți, coborî în câmpie și, în sfârșit, se opri la castelul unui prinț.

Chiar în acel moment, prințesa Floare Albă, fiica prințului, dădea o petrecere la castel. Se aflau la ea, în vizită, multe prințese și Floare Albă dorea să le arate rochiile și materialele ei de chimonouri neasemuit de frumoase. Deschise garderoba de preț și, împreună cu prietenele, scoaseră din ea materialele minunate, printre care fusese pusă rășină de brad, cea care îi mirosea atât de frumos spiridușului. Tocmai când prințesa voia să agate țesăturile pe ceva ca să la poată admira mai bine cu prietenele ei, văzu pe terasă o prăjină albastră, care nu era nimic altceva decât nasul spiridușului din vârful muntelui..
- Ce-arfi să agățăm materialele pe prăjina aceea albastră de pe terasă? zise prințesa. Așa le putem vedea mai bine.
În clipa următoare, chemă cameristele și le porunci să înșire cele mai frumoase mătăsuri pe prăjina albastră, fără să bănuiască nici o clipă că era un nas de spiriduș.
Cum stătea spiridușul pe vârful muntelui și se delecta cu mirosul de rășină, simți că îl gâdilă ceva pe vârful nasului. încercă să reziste, dar nu putu și începu să-și scurteze nasul. Prințesele rămaseră uluite văzând cum materialele frumoase de rochii zburau prin aer. Curând, toate mătăsurile ajunseră sub privirile încântate ale spiridușului. Acesta le luă, le duse acasă și-l invită pe celălalt spiriduș, cel cu nasul roșu, care trăia pe muntele vecin, să vină să le vadă.
- Privește ce nas minunat am ! Doar ce l-am lungit peste șapte munți, și mi-a adus toate aceste mătăsuri frumoase, tocmai din câmpie. Și asta numai după mirosul foarte plăcut ce venea de acolo. îți dai seama deci că nasul meu e cel mai grozav!
Văzând mătăsurile acelea minunate, spiridușul cu nasul roșu se învineți de gelozie și invidie, și-i spuse:
-Am să-ți dovedesc că nasul meu e și mai grozav decât al tău. Așteaptă și ai să vezi!
Spiridușul cu nasul roșu plecă acasă supărat și imediat se urcă pe vârful muntelui, adulmecând aerul din depărtări. Trecură mai multe zile și nu simți nici un miros plăcut. Stătu acolo zile în șir, dar în zadar. își pierdu răbdarea și-și zise: „Nu mai aștept! Am să-mi întind nasul peste cei șapte munți, tocmai în câmpie. Nu se poate să nu găsesc ceva bun cu care să dau gata nasul albastru al rivalului meu".
Așa gândi și începu să-și lungească nasul. Traversă cu el șapte munți și se opri, în cele din urmă, la același castel al prințului din câmpie. Chiar în momentul acela, fiul prințului se juca vesel cu prietenii lui în grădină. Cum văzu nasul roșu, strigă:
- Priviți prăjina aceea roșie pe care a pus-o cineva acolo. Hai să ne legănam de ea!
- Grozavă idee! ziseră ceilalți, îndreptân-du-se buluc într-acolo.
Luară niște frânghii groase și le legară de prăjina roșie, adică de nasul spiridușului; își făcură astfel câteva scrâncioburi și începură să se legene în ele. Și ce s-au mai jucat! într-un scrânciob s-au urcat mai mulți băieți care se avântară cu el cât putură de sus. Alții se urcară chiar pe prăjina roșie, adică pe nas, săriră pe ea și de pe ea jos, iar unul dintre băieți începu să-și încrusteze numele cu un briceag chiar pe nasul cel roșu!
Spiridușul simțea dureri îngrozitoare și voia să-și aducă nasul înapoi, dar nu mai putea nici măcar să-l miște din loc, așa de greu se făcuse din cauza cetei de copii care-l călăreau și se țineau de el.
Când simți însă tăieturile briceagului, spiridușul se opinti cât putu, scutură nasul, aruncând droaia de băieți de pe el, și-l scutură cât fu în stare de repede.
La vederea celor întâmplate, spiridușul cu nasul albastru, care urmărea de câteva zile să vadă de ce e în stare potrivnicul lui cu nasul roșu, izbucni în hohote de râs.
Lăcrimând de durere, spiridușul cu nasul roșu spuse:
- Așa îmi trebuie! Am fost gelos și invidios pe tine. Nu merit altceva! De acum nu-mi voi mai trimite niciodată nasul în câmpiile îndepărtate de dincolo de munți, numai din ambiția de a face, cu orice preț, pe grozavul.


Patania iepurelui albTrăia odată, de demult, în insula Oki, foarte departe de aici, un iepure alb. Insula asta era cât se poate de frumoasa, cu tot felul de flori și fructe și mai ales cu mai multe neamuri de foi de salata și lăptuci, pe care iepurele nostru le mânca cu o poftă, de ți-era mai mare dragul să-i vezi dințișorii rozând la cotorul frunzelor, în timp ce ochii îi fugeau, cu teamă, lăturalnic.
Dar, cine e mulțumit cu ce are? Voia și el să mai schimbe locul, că i se urâse numai pe insulă. De aceea dorea să ajungă la țărm, dar n-avea cum; că marea era adâncă, iar el nu știa să înoate. Zile si nopti se tot chibzuia el in fel si chip, dar in zadar, ca nimic nu gasea.
Într-una din zile, un crocodil trecu prin apropierea insulei. Iepurele alb, muncit de gândul său, era să se-ndepărteze, că n-avea chef de vorbă, când deodată îi trăsni prin cap un gând năstrușnic. Se-ntoarse repede spre crocodil și-i strigă:
-Hei, ia ascultă! Veți fi voi, crocodilii, mai mari, dar tot neamul iepuresc e mai numeros!
Namila se opri din înot, se apropie de țărm, deschise o gură cât o șură și zise:
-Ți se pare, pentru ca nu știi câți suntem în fundul apei!
-Așa, zise iepurele, atunci hai să ne numărăm!
-Hai, dar cum să facem?
Iar iepurele, șiret, îi spuse:
-Iata cum: voi crocodilii să vă așezați în șir de aci pâna la țărm, într-o singură linie, plutind pe mare; eu o sa merg repede pe spatele vostru și o să vă număr în fugă.
-Bine, zise crocodilul și plecă să spună celorlalți.
Atunci tovarășii lui se înșirară așa cum fusese vorba, iar drăcosul de iepure trecu pe spinarea lor, cât e marea de mare, pâna la țărm. Când fu însa aproape de mal, nu-l mai rabda inima și le strigă, plin de bucurie:
-Asta am vrut: să ajung la mal. Sâc, proștilor, că v-am păcălit!
Cum sfârși de vorbit, cel din urma crocodil, care era mai aproape, se înfurie și, repezindu-se dupa el, îi sfâsie pielea și-l jupui de tot, de ramase bietul iepure numai cu carnea pe el, roșie, plină de sânge.
Tocmai atunci trecură pe acolo optzeci de zei, toti frați, care se duceau să ceară de nevastă pe printesa Yakami; că se dusese vestea peste nouă mări si nouă țări, despre frumusețea și despre sufletul ei ales. Și când văzură pe nenorocitul de iepure că țipa și se văita de durere, îl întrebară:
-Dar ce e cu tine?
El le răspunse, văitându-se:
-Iaca, vrusei să trec pe țărm pe spinarea crocodililor, și ca să stea, le spusei ca vreau să-i numar. Dar ei de necaz că i-am păcălit, uite ce-mi făcură.
Zeii, ca să-și bată joc de el, îi spusera:
-Du-te de te scalda în apa sărată a mării și pe urmă întinde-te să te usuci la vânt, că-ăi trece!
Iepurele dădu fuga de se băgă în mare, dar îl cuprinse deodata o usturime din pricina sării din apă, de credea că o să înnebunească. Așa că, repede se întinse la vânt, astfel cum îl povățuiseră zeii. Atunci i se zbîrcise carnea de nu mai putea de durere.
În urma zeilor mergeau servitorii lor, care le purtau bagaje; iar cel din urmă dintre ei, îl întrebă și el, ce-a pățit. Iepurele îi povesti totul de la început. Iar servitorului, care era și el un fel de zeu, i se făcu milă de el și îi zise:
-Uite ce să faci: mai întâi du-te iute de te spală cu apă dulce de izvor; pe urmă adună polen de papură și dă-ți cu el pe tot corpul și așa o să-ți treacă!
Iepurele alb se codi la-nceput, crezând că iar e vreo păcăleala; dar fiindca nu mai putea de usturime, iar chipul blând al servitorului îi insufla încredere, dădu fuga la izvor și își alina durerile cu apă rece ca gheața. Apoi, adună în grabă polen de pe florile de papură, se tăvăli în el așa ca să-i acopere toată carnea, și ce să vezi? Numaidecat începu să-i crească toata blana la loc, așa cum fusese înainte.
Acuma, iepurele acesta era un iepure fermecat; după ce s-a făcut bine, îi spuse așa binefăcătorului său:
-Îți mulțumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-ai facut. Pe cei optzeci de răi, care și-au bătut joc de mine, îi blestem să nu li se împlinească ceea ce și-au pus în gand. Numai tu vei izbândi.
-Bine, iepure alb, zise el râzând, dar măririle lor se duc să ceară de nevastă pe frumoasa prințesă Yakami. Cum o sa se marite prințesa cu un servitor!
-Uite așa, bine. Îi blestem să n-ajungă niciunul să ia de nevastă pe prințesă. Tu, măcar că ești numai un servitor, tu o sa te însori cu ea.
Servitorul clătină din cap cu neîncredere, apucă bagajele și goni cu ele dupa zei.
Când ajunsera la castel,unul dupa altul, cei optzeci de zei se înfățișară minunatei prințese, punându-i la picioare nestemate stralucitoare și jurându-i dragoste pâna la moarte.
Era unul mai frumos decât celălalt, îmbrăcați numai în aur și mătăsuri scumpe. Dar printesa nici pe unul nu-l plăcu. Privirile ei cercetatoare se opriră asupra binefacatorului iepurelui alb.
-Dar acesta, prea mărită domniță, nu este decât un servitor, ziseră nedumeriți zeii.
-Pe el îl vreau de soț, răspunse prințesa, zâmbind cu blândețe.
Și făcură nuntă fară pereche, de se duse pomina, iar în capul mesei fără sfârșit, cine credeti că sta, rozând cu poftă o lăptucă mare cât el? Chiar iepurele alb. Că avuseseră grijă să-l poftească la praznic, iar el nu putuse să nu primească o cinste atât de deosebită.

EDIT by azami.(am facut din cele trei postari consecutive ale lui Hanami una singura-nu ai voie sa faci dublu post,treci pe la reguli)
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Povesti japoneze
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Everything About Japan :: About Japan :: Literatura japoneza-
Mergi direct la: